Taman mă bărbieream când sună cineva la uşă…Era deja seară şi nu prea aşteptam pe nimeni…Şi de ce dracu’ mi s-a facut aşa frig? Mă uit pe sub uşă să văd cine e…

-Ai venit?

-Îhî…

-Bei un ceai?

A spus că nu bea, că mai are şi alte trebi de făcut. “Bun, stai să-mi iau puloveru’, că văd că s-a răcit afară”…Te mai pomeneşti că plouă…”Gata, mergem”. Uşa n-o mai încui, nu mai au ce să-mi ia…

-Coasa ţi-ai luat-o ?

-Îhî.

-Maladeţ!

Azi o văd sfioasă…Păşeşte atent să nu-mi trezească locatarii…Râde la glumele mele şi-mi spune d’altele, d’ale ei, d’astea răsuflate. Mama ei de Moarte! Mă întreabă dacă am pe cineva de la care să-mi iau rămas bun…”Nu prea”, răspund eu.. Şi totuşi, poate că încă nu doarme…

-Stai!

Se întoarce mirată. “Hai la magazin!”. Nu-i mai aştept raspunsul si pornesc înainte…Ea mă urmează. E melancolică…Astăzi mi se pare că moartea a strâns în ea toate simţirile omeneşti…Te pomeneşti că va începe să bocească? Până atunci mozoleşte un măr furat dintr-o grădină…N-are dinţi, da’ se stăruie…Roade măru’ şi fluieră o romanţă…Pufnesc in râs…

-Un costum negru, o cămaşă, o cravată şi nişte pantofi, vă rog.

Am ajuns la magazin şi-mi încerc hainele…De, nu moare omu’ în fiecare zi şi plecarea asta la groapă în blugi, nu mă prea îmbie… « Cum imi stă? » . De uimire a scăpat coasa…Mi se pare chiar că începe să se dea la mine…Îi aduc aminte ce are de făcut si megem mai departe…

Mergem la Ea. Nu stă departe şi mergem pe jos, altfel ar fi trebuit să luăm un troleu…Moartea mi se plânge că o doare într-o parte…Ne odihnim puţin…Îi spun că îmi place halatul ei negru, ea se lauda că l-a luat la superofertă. Pornim din nou. Mă irită sunetul pe care-l face când păşeşte. Oase goale lovite de asfalt. Îi dau papucii mei şi mergem mai departe. E mişto să mergi noaptea prin oraş. Luminile de pe stâlpi îţi bat în ochi, şoseaua e goală, menţii se hodinesc…

Gata, am ajuns. La fereastra Ei e lumină. Urcăm până în subsol. Bat in uşă, strig, o rog sa deschidă. Ea stă după uşă şi ascultă. Se teme…Cu ochii în lacrimi o rog şi pe Moarte să bată…Bate şi ea cu oasele ei in uşa de metal…Tăcere…

Fug…Fug de Moarte…Arunc tot ce mă face mai greu…Gel de păr, cămaşă, pantaloni, pantofi, chiloţi, a, şi cravata…Şi totuşi moartea fuge mai repede…Gâfâie şi fuge, fuge si mătăhăieşte cu coasa…O iau pe o uliţă mai întunecată, să mă ascund în întuneric…Ea, după mine…Mă ajunge şi dă cu mine de pământ…Îmi julesc coatele si genunchii, exact ca pe vremea când eram copil si mă dădeam cu “samakatu’”. O privesc cu groază în ochi…Ea scoate de pe undeva un chibrit şi-l prinde…Mă priveşte. Eu-gol, ea, femeie în toată firea…Aruncă coasa, aruncă hainele…Din întamplare îşi mai aruncă şi un os, da’ nu-i nimic, îl găsim noi mai pe urmă, după ce terminăm… după ce terminăm… ce avem de făcut…

Nu-mi mai e frig, mă învăluie o căldură…Şi miroase a ceva, un miros nedesluşit…Cred că miroase a Moarte…O strâng mai tare in braţe si zâmbesc… Viaţa e frumoasă…