O boare de vânt se juca printre frunzele pomilor de grădină, mişcându-le lent, tremurându-le, onduindu-le după bunul plac, dând la iveală merele ce dădeau în pârg, merele ascunse cu atâta stăruinţă de ochii pofticioşi ai străinilor.

Cu câteva zile în urmă mă cântărisem. Îmi cunoşteam masa, cum s-ar zice. Îl cunoşteam pe „g”. Da’ cel mic. Eram prea mic pentru a-l cunoaşte pe „G” cel mare. Aveam planul în cap. Creierul a poruncit muşchilor să se arcuiască, să se contracte şi să nască acel salt.

Merele erau prea sus. Eram prea mic. Săritura mea era neînsemnată.

Am venit şi mâine, şi ziua următoare.

Formula gravitaţiei era aceeaşi. Eu eram cu fiece zi altul. Picioarele erau mai ascultătoare, corpul mai sincronizat, mâna ajungea mai sus.

Merele erau gustoase. Dulci, aşa cum e victoria asupra sinelui, acre, aşa cum e realizarea că această victorie e doar o treaptă.

Am văzut pasărea în zbor. Am rugat-o să rămână suspendată, ca să-mi pot exersa săritura până la înălţimea aripilor sale.

Mere, pasăre, nori, soare, planete…

Am sărit tot mai sus, dar vai, de sus am văzut cât de mic sunt.

Dulcea şi acra Victorie.