Dimineața am privit cum săgețile ceasului se întindeau într-un șpagat supraomenesc, spre 8.20. ”Mai e timp, nene”, mi-am spus, punând cafeaua la fiert. Geamul deschis, răcoare în casă, răceală în cap. ”Mai e timp”, mi-am spus și fiecare neuron a prins să se încălzească de la idea că timpul e undeva în afara mea, că alea 40 minute o să se întindă spre infinit, ca niște ceasuri sub lupa lui Dali.
Dragii mei, un toast, o cafea și o țigară cu gândurile spre nicăieri durează 20 minute. 1, 2, 3… 20… Simți cum aleargă? Evident că nu.
Șpagatul uriaș s-a făcut un un nouă fix.
E timpul de dus.
Ne vedem în vreo 9 ore de viață.